O generație rănită: Între promisiuni și vulnerabilități
Undeva, într-un sat uitat de lume, un copil merge zilnic pe un drum plin de noroi, peste dealuri, către școală. Cu fiecare pas, se luptă nu doar cu distanța, ci cu un sistem care pare să îl fi abandonat înainte de a începe să-i ofere șanse reale. Chipul său, ca al altor mii de copii din România, reflectă nu doar inocența unei generații, ci și greutățile imposibile care îi apasă încă de la o vârstă fragedă.
În România de azi, unde aproape 40% dintre copii trăiesc în sărăcie sau excluziune socială, fiecare statistică este, în esență, o poveste de viață frântă înainte de a putea prinde aripi. Sunt copii care, în loc să viseze, sunt prinși în realitatea dură a unei sărăcii sistemice. În mediul rural, peste 70% dintre copii trăiesc sub pragul sărăciei, în colțuri uitate ale țării unde visurile sunt năruite de lipsa oportunităților.
Acești copii nu cunosc confortul unei mese calde sau siguranța unui viitor promițător. Sărăcia pentru ei nu este o stare tranzitorie, ci o prăpastie care îi trage tot mai adânc în tăcere. În fiecare zi, acești copii înfruntă o societate care le-a întors spatele, lăsându-i să lupte singuri într-o bătălie inegală. Ei sunt, poate, cea mai dureroasă reflecție a lipsei de echitate și dreptate socială.
Educația, pentru mulți dintre noi, este o șansă. Pentru acești copii, este un vis care, de multe ori, rămâne de neatins. În România, rata abandonului școlar depășește 15.6%, un număr ce ascunde drame personale ale copiilor forțați să renunțe la școală din cauza sărăciei sau a distanței.
Într-un sat de munte, o fetiță de 12 ani cu o cretă tocită scrie pe o tablă veche, sperând că, într-o zi, va deveni învățătoare. Dar șansele ei se sting încet, cu fiecare zi în care sărăcia și dezinteresul sistemic o îndepărtează de școală.
Fiecare copil care renunță la educație reprezintă o piatră neșlefuită luată din fundamentul viitorului nostru colectiv. Când statul neglijează copiii, nu doar că-i lasă pradă unui destin incert, dar sădește sămânța unui ciclu nesfârșit de sărăcie și vulnerabilitate.
Într-o Românie în care sănătatea ar trebui să fie un drept fundamental, un copil din zece nu are acces regulat la îngrijiri medicale. În sate izolate, unde un medic ajunge poate o dată pe lună, copiii bolnavi așteaptă în tăcere un miracol care adesea nu vine. Acești copii, suferind de boli cronice precum diabetul sau alte afecțiuni care necesită monitorizare constantă, se luptă cu un sistem ce pare să nu-i vadă.
Într-o sală de clasă rece, un băiat de 8 ani privește îngrijorat spre telefonul profesorului, așteptând să fie chemat pentru a-și monitoriza glicemia. Părinții sau cadrele medicale sunt cei care trebuie să intervină pentru a-i administra insulina, căci este prea mic să o facă singur. În România, aproape 3.500 de copii sunt diagnosticați anual cu diabet de tip 1, iar sistemul medical, deja supus unor presiuni uriașe, rareori le oferă suportul necesar. Doar aproximativ 20% dintre aceștia au acces la dispozitive moderne de monitorizare, cum ar fi pompe de insulină sau senzori de glicemie. Astfel, sănătatea, ca și educația, începe să devină un privilegiu pentru cei care își permit, nu un drept accesibil tuturor.
Vulnerabilitatea emoțională a acestor copii este poate cea mai tragică formă de suferință. Mulți dintre ei trăiesc în familii disfuncționale, într-un mediu dominat de violență sau neglijență. Un număr mare de copii suferă de pe urma unui mediu familial nesigur, iar numărul lor continuă să crească. În loc să fie înconjurați de afecțiune, acești copii învață prea devreme ce înseamnă frica, abandonul și singurătatea.
Un copil de 6 ani, ascuns într-un colț al camerei, își acoperă urechile în timp ce părinții lui se ceartă violent. În fiecare zi, mii de copii trăiesc asemenea momente, învățând să-și îngroape durerea adânc în suflet. Când acești copii cresc, rănile lor emoționale se transformă în traume ce le marchează viitorul, formând o generație care nu știe să iubească, să aibă încredere sau să se descurce într-o lume ce pare să-i respingă.
În fața acestor vulnerabilități, răspunsul nu poate fi unul individual sau fragmentat.
România are nevoie de o schimbare profundă, una care să pornească de la recunoașterea faptului că bunăstarea unui copil este barometrul moral al unei societăți. Soluția nu poate veni decât dintr-o viziune politică ce pune în centrul său echitatea și solidaritatea. O doctrină social-democrată, fundamentată pe principii de justiție socială, poate rezolva nevoile acestor copii.
Educația trebuie să devină universal accesibilă, sănătatea – un drept asigurat pentru fiecare copil, indiferent de mediul în care trăiește. Dar mai presus de toate, trebuie să creăm o societate în care fiecare copil să fie protejat, îngrijit și sprijinit în dezvoltarea sa.
Așa cum Mănăstirea Voroneț, ridicată cu iubire și măiestrie, a devenit un simbol al durabilității și credinței, la fel și sistemul nostru social trebuie să fie construit cu atenție, piatră cu piatră, pentru a asigura un viitor stabil generațiilor care vor urma.
Vezi mai multe știri pe Ziar Piatra-Neamt